Protocolul de la Kyoto, pe lung Protocolul de la Kyoto la Convenția-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, tratat internațional, denumit după orașul japonez în care a fost adoptat în decembrie 1997, care urmărea reducerea emisiilor de gaze care contribuie la încălzirea globală. În vigoare din 2005, cere reducerea emisiilor a șase gaze cu efect de seră în 41 de țări plus Uniunea Europeană la 5,2% sub nivelurile din 1990 în perioada 2008 - 2012. A fost larg salutat ca fiind cel mai important tratat de mediu negociat vreodată, deși unii critici au pus sub semnul întrebării eficiența acestuia.

Context și prevederi

Protocolul de la Kyoto a fost adoptat ca prima completare la Convenția-cadru a Națiunilor Unite privind schimbările climatice (UNFCCC), un tratat internațional care a angajat semnatarii săi să dezvolte programe naționale de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră. Gazele cu efect de seră, cum ar fi dioxidul de carbon (CO2), metanul (CH4), protoxidul de azot (N2O), perfluorocarburile (PFC), hidrofluorocarburile (HFC) și hexafluorura de sulf (SF6), afectează echilibrul energetic al atmosferei globale și duc la o creștere generală a temperaturii medii globale, cunoscută sub numele de încălzire globală. Potrivit Grupului Interguvernamental pentru Schimbări Climatice, înființat de Programul Națiunilor Unite pentru Mediu și de Organizația Meteorologică Mondială în 1988, efectele pe termen lung ale încălzirii globale ar include o creștere generală a nivelului mării în întreaga lume, ceea ce duce la: inundarea unor zone de coastă întinse și posibila dispariție a unor state insulare, topirea ghețarilor, a gheții marine și a permafrostului arctic, o creștere a numărului de evenimente extreme legate de climă, cum ar fi inundațiile și secetele și modificarea distribuției acestora și un risc crescut de dispariție pentru 20 până la 30 la sută din toate speciile de plante și animale.

Protocolul a intrat în vigoare în februarie 2005, la 90 de zile după ce a fost ratificat de cel puțin 55 de semnatari ai Anexei I care împreună reprezentau cel puțin 55% din emisiile totale de dioxid de carbon în 1990.

Protocolul a oferit mai multe mijloace pentru ca țările să-și atingă obiectivele. O abordare a fost utilizarea proceselor naturale, numite "chiuvete", care elimină gazele cu efect de seră din atmosferă. Plantarea de copaci, care preiau dioxidul de carbon din aer, ar fi un exemplu. O altă abordare a fost programul internațional numit Mecanismul de Dezvoltare Curată (CDM), care a încurajat țările dezvoltate să investească în tehnologie și infrastructură în țările mai puțin dezvoltate unde existau adesea oportunități semnificative de reducere a emisiilor. În conformitate cu CDM, țara investitoare ar putea pretinde reducerea efectivă a emisiilor ca un credit pentru îndeplinirea obligațiilor sale conform protocolului.

Un exemplu ar fi o investiție într-o centrală electrică pe gaz natural cu ardere curată pentru a înlocui o centrală propusă pe cărbune. O a treia abordare a fost comercializarea emisiilor, care a permis țărilor participante să cumpere și să vândă drepturi de emisii și, prin urmare, a acordat o valoare economică emisiilor de gaze cu efect de seră. Țările europene au inițiat o piață de comercializare a cotelor de emisii ca mecanism de a lucra în vederea îndeplinirii angajamentelor asumate prin Protocolul de la Kyoto. Țările care nu și-au îndeplinit obiectivele de emisii ar trebui să compenseze diferența dintre emisiile vizate și cele reale, plus o penalizare de 30%, în perioada de angajament ulterioară, începând cu 2012.

Provocări

Deși Protocolul de la Kyoto a reprezentat o realizare diplomatică de referință, succesul său a fost departe de a fi asigurat. Într-adevăr, rapoartele emise în primii doi ani după intrarea în vigoare a tratatului au indicat că majoritatea participanților nu își vor îndeplini obiectivele privind emisiile. Chiar dacă obiectivele ar fi îndeplinite, totuși, beneficiul final pentru mediu nu ar fi semnificativ, potrivit unor critici, deoarece China, principalul emițător de gaze de seră din lume și Statele Unite, al doilea cel mai mare emițător din lume, nu au fost obligate de protocol (China din cauza statutului său de țară în curs de dezvoltare și Statele Unite pentru că nu au ratificat protocolul.

Prelungirea și înlocuirea tratatului

La cea de-a 18-a Conferință a Părților (COP18), desfășurată la Doha, Qatar, în 2012, delegații au convenit să prelungească Protocolul de la Kyoto până în 2020. De asemenea, și-au reafirmat angajamentul de la COP17, care a avut loc la Durban, Africa de Sud, în 2011 pentru a crea până în 2015 un nou tratat climatic, cuprinzător și obligatoriu din punct de vedere juridic, care ar impune țărilor producătoare de gaze cu efect de seră - inclusiv marii emițători de carbon care nu respectă Protocolul de la Kyoto (cum ar fi China, India și Statele Unite) - să limiteze și reduce emisiile lor de dioxid de carbon și alte gaze cu efect de seră. Noul tratat, planificat pentru implementare în 2020, va înlocui integral Protocolul de la Kyoto.

După o serie de conferințe, delegații de la COP21, desfășurată la Paris, Franța, în 2015, au semnat un acord global, dar neobligatoriu, pentru a limita creșterea temperaturii medii a lumii la cel mult 2 °C (3,6 °F) peste nivelurile preindustriale, încercând în același timp să mențină această creștere la 1,5 °C (2,7 °F) peste nivelurile preindustriale. Acordul de la Paris, semnat de toți cei 196 de semnatari ai UNFCCC, a înlocuit efectiv Protocolul de la Kyoto. De asemenea, a mandatat o revizuire a progresului la fiecare cinci ani și dezvoltarea unui fond care să conțină 100 de miliarde de dolari până în 2020 - care va fi alimentat anual - pentru a ajuta țările în curs de dezvoltare să adopte tehnologii care nu produc gaze cu efect de seră.